ADN

Ora 6.30 dimineata. Stau pe balcon, la o aruncatura de bat de Macy's, iar Brooklyn Bridge isi inalta falnic stalpii undeva in departare. E a doua mea dimineata in New York si inca nu pot sa ma obisnuiesc cu efervescenta acestui oras. Masini conduse de oameni care se grabesc spre destinatii numai de ei cunoscute fac ca acest loc sa para o cursa in care fiecare se grabeste sa ocupe un loc in pole position. Ieri, in drum spre Manhattan, in metrou jumatate din oameni motaiau. Si orei pe care o petrec zilnic in acest mod i-a fost gasita o utilitate, astfel incat nici un moment din viata new yorkezilor sa nu fie irosit in vre-un fel. Daca cumva aveam alta impresie despre America, acum imi e clar de ce oamenii astia au ajuns la nivelul la care sunt: pentru ca muncesc. Si nu muncesc la modul in care suntem noi obisnuiti, sa mearga la servici si gata. Ei isi eficientizeaza la maxim timpul, munca, capacitatile. Scot ce e mai bun din ei, din orice oportunitate care li se ofera, din fiecare minut care trece. Aici notiunea de "Time is money" reflecta pe deplin realitatea in care traiesc.

Tot ieri am fost la Statuia Libertatii si Ellis Isand. Am vazut cum au inteles ei notiunea de libertate si cum stiu sa isi promoveze putina istorie pe care o au. Acum 200-300 de ani tara asta a fost populata de oameni care si-au parasit locurile natale pentru ca vroiau cu adevarat sa faca ceva in viata. In vremuri in care nu stiau cu exactitate daca locul in care vor sa ajunga chiar exista, isi luau familiile se suiau pe vapor si plecau in neant. Iar rezultatul acelor vremuri se vede. Avem un loc construit de oameni superambitiosi si in al caror ADN multirasial exista o gena comuna tuturor, indiferent de pe ce continent au venit: gena castigatorilor.

Nu vreau sa fac comparatii. Dar ma abtin cu greu. De la vanzatoarele din magazine, la chelnerii din restaurante si muncitorii in constructii cocotati pe schelele de la Ground Zero, cand ii privesc imi vine sa imi iau sapca si sa dau cu ea de pamant. Imi amintesc de vanzatoarele mele de la Unirea pe care le-am rugat de 10 ori sa nu mai faca bisericutza la casa de marcat sa barfeasca, de chelnerul care manca seminte si facea integrame de la restaurantul de pe Decebal sau de muncitorii mei care fugeau cu sacul de ciment in spate pe Vatra Luminoasa. Si comparatiile vin una dupa alta. Proprietarul japonez al restaurantului de unde am luat ieri mancare, facea sushi cot la cot cu alti 4 bucatari, si jur ca a incasat in 20 de minute, cat am stat sa iau comanda, cat un restaurant in Romania in 3 zile. Pe un baiat pe care il cunosc treaba asta l-ar fi facut sa se simta indreptatit sa stea la terasa sa bea cafele, pe japonez l-a motivat sa bage mai abitir mana in oala cu orez. Diferenta de mentalitate. Sau de gena.